Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi pînā la urmā sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre, urile si adversitātile noastre. Mā-ntreb : noi, la capātul vietii noastre, ce-am lāsa în afarā ? Bānuiesc cã putem lāsa niste sentimente. Mai putin de urā, întrucîtva de patemi, dar... de dragoste mai ales.

Antimetafizica I

Ce ai vrea sā uiti si nu poti uita ?

Nu vreau sā par filozof, dar viata mea începe cu sfîrsitul ei. Orice om nu este altceva decît ceea ce îsi aduce el însusi aminte despre sine. Bunāoarā, viata mea este ceea ce tin eu minte despre mine. Uneori, exagerat de mult, alteori mai nimic. Nu stiu dacā copacii si-aduc aminte ceva despre ei însisi. Mā mai gîndesc cā reflexul conditionat nu este totuna cu amintirea, si nici cu deprinderea, si nici cu dexteritatea. Nu e pe vrute si nevrute uitarea, dupā cum nu e pe vrute si nici pe nevrute amintirea. Cîmpul atemporal al amintirii se grupeazā spontan dupā o stare de spirit fericitā sau dezastruoasā a clipei intonate ca pe un imn, ridicînd-o în māretie sau zvîrlind-o în gunoi. [...]

Nichita, rāspunde-mi, ce vrei sā uiti si nu poti uita ?

Vreau sā uit si nu vreau sā-mi aduc aminte din prima mea idee despre viatā pentru cā a doua mea idee despre viatā este chiar viata.

Pe lîngā turn

Acum cînd vād rāsārind soarele
si inima mi s-a linistit de aurul luminii
mā gîndesc cu groazā cît de apus a putut sā fie
ieri searā în rāsāritul lui de azi.
La mine însumi mā gîndesc cu groazā
ce copilārie a putut sā aibā maturitatea mea
cînd stau teapān si stāpîn pe verbe si pe proverbe,
si gîndul mi se abate aiurea si numai spre tine,
nerāsārita si nesupusa mea.

Retina lui Homer (I)

Titu, îti scriu cu mare grābire pentru cā nu am loc de stat si mā aflu tocmai într-o garā. N-am nici un cuvînt potrivit la îndemînā, de aceea îti scriu razna si de-a dreptul. Trenul āsta lenes urmeazā sā plece în zece minute, dar, dupā calculele mele, dacā pleacā într-o orā, sînt un om fācut. Si-acum, hai sā-ti spun hodoronc-troncul : bātrîne, pe mine m-a acuzat odatā cineva, crezînd cā îmi face un compliment, cum cā as fi risipitor si generos cu metaforele mele si cum cā mi-as putea pierde pretioasele poezii din buzunar ca pe niste nimicuri. Cum îsi poate cineva imagina cā un poet si-ar putea pierde o poezie ? Iti pierzi numai prostiile sau numai aspiratia spre poezie - dacā poezia este adevāratā, ea nu se pierde, revine obsesiv pînā cînd, în fine, se scrie ea singurā pe sine, iar, dacā nu este adevāratā, ce dracului sā pierzi ?

Dacā cumva existā profesionalism pînā si în poezie, care e singura profesie fārā de profesie, hai, lasā-mā sā-ti spun ce mi s-a întîmplat într-un caz care ar putea sā fie exemplar prin pozitiv sau negativ totodatā ("la Nu si la Da are foile rupte", ti-aduci aminte ce vers nemaipomenit am scris altādatā, si, în genere, dacā n-as fi îngîmfat acuma, crezi cā as putea sā te fac sā mā crezi ?). Dar uite cum se leagā treaba : cînd eram eu de vreo saisprezece spre vreo douāzeci de ani, ca tot blegul care crede cā ochii sînt fācuti pentru a privi cu ei si nu pentru a descifra cu ei, am vāzut si eu zburînd o pasāre albā si firesc, am crezut cā am vāzut zburînd o pasāre albā. Vreo douā-trei nopti m-am tot gîndit eu la pasārea aia albā care zbura tocmai cînd era pasāre.

Deodatā, mi-am zis : ce mā tot mai mir eu de o pasāre care e albā si culmea, mai si zboarā chiar prin aer ? Mi-am zis atunci : precis cā o sā-mi fac un palat pe aripa ei, un palat cu turle si crenele, pe aripa unei pāsāri albe, cînd zboarā. N-am fost curat la suflet cā m-am bucurat prea mult de ceea ce am gîndit. Cum sā te bucuri de ceea ce este frumos cînd ceea ce este frumos nu îngînā frumosul, si este tocmai el însusi frumosul ?

Mai tîrziu, spre onorabila vîrstā de vreo 25 spre 35 de ani, iar mi-a venit în minte imaginea acelei pāsāri albe care zburase atît de intens, încît sā o observ si eu ! Si-atunci mi-am zis : dā-o-ncolo de pasāre, mi-am zis, si cu castelul ei de pe aripā cu tot ! Si-atunci, i-am fācut o gaurā în aripā ca sā mā strecor linistit de jos în sus si de sus în jos cu raza de la stele spre pāmînt. Prilej cu care am scris o neîndemînaticā poezie numitā Clepsidra, care începea cu un vers, continua cu al doilea, dupā care continua cu al treilea si cu al patrulea, dupā care continua cu al patrulea, cu al treilea, cu al doilea si, în fine, cu primul.

Mai tîrziu, spre respectabila vîrstā de vreo 40 si un pic de ani, mi-am pus întrebarea : de cînd poetii dau la strung cuvintele de le fac sā rimeze atît de urît între ele sau sensurile sā se reia de la sfîrsit pînā la început ?

Mi s-a fācut milā de mine, dupā care am considerat sentimentul milei ca cel mai jegos sentiment uman. Mi-am zis : ce pisica Penelopei, sā mā tin eu ca scaiul de cuvinte în loc ca scaiul cuvintelor sā se tinā dupā mine si eu sā le repudiez din cînd în cînd ? Dar sā vezi si dumneata, dragā Titu, ce a dracului e treaba asta a poeziei si a adevārului si dacā nu cumva existā doar poezia si adevārul este son chevalier servant. Bātrîne, am vāzut o muiere cu cārare la mijloc si cu pletele pînā la genunchi. Si-atunci ce crezi cā m-am trezit vorbindu-i de unul singur : Domnisoarā, atunci cînd mergeti parcā ati cālca pe o aripā de pasāre, de-asta mi se rāsucesc toate în orizont ! Muza s-a uitat la mine curioasā ca la un indigen, iar eu, si mai curios, ca Stendhal, m-am uitat la mine însumi într-o oglindā. Toti cei vii nu aveau dreptate, în afarā de oglindā.

Acum, iartā-mā cā grābesc si scurtez scrisul, îmi pare cā fluierā trenul a plecare si trebuie sā mā catār pe scarā. Trenul meu pleacā spre un loc cunoscut, natal. Tocmai asta voiam sa-ti spun, cā trenul poeziei tale pleacā spre un teritoriu necunoscut. Nu te speria, astea sînt simptome tipice, pe care ti le pot spune, cā mi le-au spus si mie altii si pe unele le-am trāit chiar eu. La început, o sā-ti faci si tu, ca si mine, casā pe o aripā, dupā care si tu, neabātut, o sā-i smulgi toate penele rînd pe rînd si, în chip predestinat, cînd o vei vedea pe Veronica, vei urla disperat cā ea este pe aripa pāsārii, iar tu fusesesi pe ici, pe colo.

Din garā de la Leordeni, Nichita

Ce bine cã esti

E o întâmplare a fiintei mele
si atunci fericirea dinlãuntrul meu
e mai puternicã decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrisnesti intr-o imbrãtisare
mereu dureroasã, minunatã mereu.

Sã stam de vorba, sã vorbim, sã spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niste dãlti ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mã, fericire, în sus, si izbeste-mi
tîmpla de stele, pânã când
lumea mea prelungã si în nesfirsire
se face coloanã sau altceva
mult mai inalt si mult mai curând.

Ce bine cā esti, ce mirare cā sunt !
Douã cântece diferite, lovindu-se amestecindu-se,
douã culori ce nu s-au vãzut niciodatā,
una foarte de jos, intoarsã spre pãmânt,
una foarte de sus, aproape ruptã
în infrigurata, neasemuita luptã
a minunii cã esti, a-ntimplarii cã sunt.

Emotie de toamnã 

A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mã tem ca n-am sã te mai vad, uneori,
cā or sã-mi creasca aripi ascutite panā la nori,
cā ai sã te ascunzi intr-un ochi strain,
si el o sã se-nchidā cu o frunzā de pelin.

Si-atunci mã apropii de pietre si tac,
iau cuvintele si le-nec în mare.
Suier luna si o rāsar si o prefac
într-o dragoste mare.

Copacul numit Gicā

N-am avut de treabā si întorcîndu-mā mai tîrziu acasā, l-am scārpinat cu unghiile pe coajā pe Gicā. Māgarul de copac numit Gicā m-a luat în serios si brusc vrînd-nevrînd a început sā facā parte din mine însumi.

Dacā nu încep printr-o glumā, nu se întelege nimic din prietenia mea cu Gicā si din prietenia lui Gicā cu mine. Invitasem o distinsā doamnā, si ceva nu era la locul sāu. Pînā cînd, deodatā azvîrlindu-mi vederea peste balcon, l-am vāzut pe Gicā, mai mare peste cei zece copaci ai lui, care fojgāiau si frunzāreau, pe māgarul de Gicā solemn si teapān uitîndu-se verde si fix la mine. Îi era fricā cā nu m-as fi purtat dupā rang. În gîndirea lui de copac nu avea încredere de gîndirea mea de om. Ce mai, m-a luat sub protectia umbrei sale, indiferent dacā rāsare soarele sau nu, indiferent dacā Luna este ca o secerā turceascā sau ca o māmāligā albā. Gicā este un copac gelos. M-a pus dracu de l-am scārpinat pe scoartā într-o searā si nu mai scap de el defel. Venise la mine într-o zi o distinsā doamnā. Din pricina principialitātii lui Gicā, nici mîna nu am apucat sā i-o sārut. Gicā este un copac gelos. Excesul de grijā pe care îl are pentru mine, curiozitatea lui de pom care se uitā la mine mirat, cā sînt om, nu mā lasā în libertatea mea. N-avui treabā ! Cine m-a pus sā-l scarpin pe scoartā cînd singuratic am venit acasā ?