Cu cît cunosti un om mai bine si mai mult, cu atît esti mai aproape de o fatalà despàrtire de el. Cunoasterea detaseaza o fiinta de alta si anuleazà gràuntele de mister ce se aflà în orice existentà, cît de platà ar fi ea. Oamenii rezistà atît de putin cunoasterii, încît dupà scurt timp prezenta lor este o obosealà si o iritare. Orice cunoastere aduce o obosealà, un dezgust de fiintà, o detasare, deoarece orice cunoastere este o pierdere, o pierdere în fiintà, în existentà.
Toate sàrutàrile pe care nu le-am dat si toate sàrutàrile pe care nu le-am primit, zîmbetele care nu ni s-au deschis si atîtea timiditàti ale iubirilor noastre nu ne-au întàrit si nu ne-au pecetluit oare singuràtàtile ? Nu ne-au fàcut luptàtori si exaltati atîtea refuzuri ale vietii ? Si cînd noi însine ne-am refuzat, n-am fàcut-o cu mîndria si speranta altor triumfuri ? Care este începutul singuràtàtilor noastre dacà nu o iubire care n-a putut sà se reverse si care este hrana acestor singuràtàti dacà nu atîtea iubiri închise numai în noi ? Toatà dorinta noastrà de absolut, de a deveni dumnezei, demoni sau nebuni, toatà ameteala în càutarea altor vesnicii si setea dupà lumi nesfîrsite nu s-au nàscut din atîtea si atîtea surîsuri, îmbràtisàri si sàruturi neîmpàrtàsite si necunoscute ? Nu càutàm noi totul, fiindcà am pierdut ceva ? O singurà fiintà ne-ar fi putut salva din drumul spre nimic. Am pierdut atîtia din noi individualul, existenta, cà singuràtàtile noastre cresc fàrà ràdàcini, asemenea florilor de mare abandonate valurilor. Dar tari sînt singuràtàtile noastre, hrànite din atîtea iubiri ce nu s-au realizat, pentru a ne sustine elanul înspre alte lumi si înspre alte vesnicii.
Teama cà ne-am putea întîlni cu noi însine... (Sursa temerilor).
A te detasa elegant de lume ; a da contur si gratie tristetii ; o singuràtate în stil ; un mers ce cadenteazà amintiri ; cu pasul spre impalpabil ; cu respiratia în marginile tremuràtoare ale lucrurilor ; trecutul renàscut în inundatia de miresme ; mirosul, prin care învingem timpul ; conturul lucrurilor invizibile ; formele imaterialului ; a te adînci în intangibil ; a pipài lumea purtatà de miros ; dialog aerian si disolutie planantà ; a te scàlda în propria ta ràsfrîngere...
Teama de secretul celui mai mic lucru, teama cà toate lucrurile indiferente ce ne înconjoarà ar prinde pentru o clipà viatà si ne-ar sopti vorbe de neuitat, primejdioase si fatale, cà ne-ar încredinta secrete pe care nu le vrem si destàinuiri ce nu le asteptàm, cà lucrurile mute ne-ar da o misiune grea, irealizabilà, chinuitoare, cà ne-ar face interpretul lor, cuvîntàtorul lor... Teama de lucrurile care tac, de apropierea lor misterioasà, de vesnicia lor solemnà sau teama cà nemiscarea lor ar fi o iluzie, teama nesfîrsità cà toate aceste lucruri ne vor spune odatà tot, dar absolut tot si dorinta arzàtoare ca totul sà fie de nespus.
Nu iubesc muzica decît aceia care suferà din cauza vietii. Pasiunea muzicalà se substituie tuturor formelor de viatà care n-au fost tràite si compenseazà în planul experientei intime satisfactiile închise în cercul valorilor vitale. Cînd suferi tràind, necesitatea unei lumi noi, deosebità de cea în care vietuiesti obisnuit, se naste imperios pentru a nu te risipi într-un pustiu interior. Si aceastà lume numai muzica o poate aduce. Toate celelalte arte descoperà viziuni noi, configuratii sau forme noi ; numai muzica aduce o nouà lume. Operele cele mai de seamà ale picturii, oricît te-ar fura contemplarea lor, te silesc la comparatii cu cu lumea de fiecare zi si ca atare nu-ti oferà posibilitatea de a intra într-o lume complet deosebità. În toate celelalte arte, totul este aproape, dar nu atît de aproape încît sà devinà o supremà intimitate ; în muzicà însà, toate sînt atît de departe si atît de aproape, încît alternanta între monumental si intim, între inaccesibil si liric creeazà o întreagà gamà de extaz làuntric. In fata nici unui tablou din lume n-ai simtit cà lumea ar putea începe de la tine ; dar sînt finaluri de simfonii care nu o datà te-au silit sà te întrebi dacà tu nu esti începutul si sfîrsitul. Nebunia metafizicà din experienta muzicalà creste cu cît ai pierdut mai mult si cu cît ai suferit mai mult în viatà ; càci prin aceasta ai putut intra mai deplin în altà lume. Cu cît te adîncesti mai mult în tràirea muzicalà, cu atît màresti insatisfactia initialà si agravezi drama originarà care te-a fàcut sà iubesti muzica. [...] Muzica ne trezeste regretul de a nu fi ceea ce ar fi trebuit sà fim, iar magia ei ne încîntà pentru o clipà transpunîndu-ne în lumea noastrà idealà, în lumea în care ar fi trebuit sà tràim. Dupà dezbinàrile nebune ale fiintei tale, te apucà o dorintà de puritate angelicà, în care te-ai putea unifica într-un vis de transcendentà si de seninàtate, departe de lume, plutind într-un zbor cosmic, cu aripile întinse spre vaste depàrtàri.
Numai iubirea de departe, iubirea care creste alimentatà de fatalitatea spatiului, numai aceasta se prezintà ca stare purà. Atunci ai prizà directà pe adînca ei interioritate, atunci tràiesti iubirea ca iubire, adîncindu-te în zvîcnirile unui sentiment, în farmecul lui voluptos, care face suferintele fluide, le topeste ca într-o iluzie. [...] Iubirea care ràmîne dorintà si creste numai în dorintà, nu este decît o manifestare a acelei iubiri care nu vrea sà se realizeze de teamà de a muri.
Omul îsi iubeste existenta lui încurcatà. Si, dacà el a dat nastere la dezbinarea catastrofalà între amàgiri si esente, el va suporta nu fàrà o oarecare voluptate deznodàmîntul. Dacà omul ar iubi calmul, echilibrul si siguranta, ar fi gàsit el o solutie ca sà se debaraseze de una din douà. Ar fi preferat desigur amàgirile, fiindcà sînt mai îmbàtàtoare si mai trecàtoare. Eternizarea conflictului tine însà de natura omului si de iubirea lui secretà pentru fatalitate.
