La cumpàna apelor
Tu esti în varà, eu sunt în varà. In varà pornità
càtre sfîrsit, pe muche-amîndoi la cumpàna apelor.
Cu gînd ducàus - mîngîi pàrul pàmîntului.
Ne-aplecàm peste stînci, subt albastrul neîmplinit.
Priveste în jos ! Priveste-ndelung, dar sà nu vorbim.
S-ar putea întîmpla sà ne tremure glasul.
Din poarta-nàltimei si pînà-n vale
îmbàtrîneste, ah, cît de repede, apa. Si ceasul.
E mult înapoi ? Atîta e si de-acum înainte
cu toate cà mult mai putin o sà parà.
Ne-ascundem - stins arzînd - dupà nàluca de varà.
Ne-nchidem inima dupà nespuse cuvinte.
Poteca de-acum coboarà ca fumul
din jertfa ce nu s-a primit. De-aici luàm iaràsi drumul
spre tàrna si valea tràdate-nmiit
pentr-un cer chemàtor si necucerit.
Pe multe drumuri
Pe multe drumuri, pe multe, se-ncearcà
gîndul spre tine. O, sfîrsitul acela de zi,
peste care càzurà grabnice brume !
În gràdina mea florile
spre alte foarte înalte poieni tînjind
mai invocà si acum lumina ta fàrà de nume.
Unde dormi astàzi - nu stiu. Nici un cîntec
nu te gàseste. Astàzi
tu esti unde esti. Iar eu aici. Depàrtarea
a pus între noi carul cel mare pe cer,
apele-n vài, focul în noapte pe dealuri,
si pe pàmînt a pus anemone si patimi
càrora ziua nu le prieste.
Ca o poartà s-a-nchis. Nici un semn nu stràbate
vàmile, vàmile.
Risipei se dedà florarul
Ne-om aminti cîndva tîrziu
de-aceastà întîmplare simplà,
de-aceastà bancà unde stàm
tîmplà fierbinte lîngà tîmplà.
De pe stamine de alun,
din plopii albi, se cerne jarul.
Orice-nceput se vrea fecund,
risipei se dedà Florarul.
Polenul cade peste noi,
în preajmà galbene troiene
alcàtuieste-n aur fin.
Pe umeri cade-ne si-n gene.
Ne cade-n gurà cînd vorbim,
si-n ochi, cînd nu gàsim cuvîntul.
Si nu stim ce pàreri de ràu
ne tulburà, piezis, avîntul.
Ne-om aminti cîndva tîrziu
de-aceastà întîmplare simplà,
de-aceastà bancà unde stàm
tîmplà fierbinte lîngà tîmplà.
Visînd, întrezàrim prin doruri
latente-n pulberi aurii
pàduri ce ar putea sà fie
si niciodatà nu vor fi.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
si nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc,
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumà vraja nepàtrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii tainà -
si-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micsoreazà, ci tremuràtoare
màreste si mai tare taina noptii,
asa îmbogàtesc si eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
si tot ce-i nenteles
se schimbà-n nentelesuri si mai mari
sub ochii mei -
càci eu iubesc
si flori si ochi si buze si morminte.
Liniste
Atâta liniste-i în jur de-mi pare cà aud
cum se izbesc de geamuri razele de lunà.
În piept
mi s-a trezit un glas stràin
si-un cântec cântà-n mine-un dor, ce nu-i al meu.
Se spune, cà stràmosii, cari au murit fàrà de vreme,
cu sânge tânàr încà-n vine,
cu patimi mari în sânge,
cu soare viu în patimi,
vin,
vin sà-si tràiascà mai departe
în noi
vieata netràità.
Atâta liniste-i în jur de-mi pare cà aud
cum se izbesc de geamuri razele de lunà.
O, cine stie - suflete-n ce piept îti vei cânta
si tu odatà peste veacuri
pe coarde dulci de liniste,
pe harfà de-ntuneric - dorul sugrumat
si frânta bucurie de vieatà ? Cine stie ? Cine stie ?
Mi-astept amurgul
În bolta înstelatà-mi scald privirea -
si stiu cà si eu port
în suflet stele multe, multe
si cài lactee,
minunile-ntunericului.
Dar nu le vàd,
am prea mult soare-n mine
de-aceea nu le vàd.
Astept sà îmi apunà ziua
si zarea mea pleoapa sà-si închidà,
mi-astept amurgul, noaptea si durerea,
sà mi se-ntunece tot cerul
si sà ràsarà-n mine stelele,
stelele mele,
pe care încà niciodatà
nu le-am vàzut.
Dorul
Setos îti beau mireasma si-ti cuprind obrajii
cu palmele-amândouà cum cuprinzi
în suflet o minune.
Ne arde-apropierea, ochi în ochi, cum stàm.
Si totusi tu-mi soptesti : "Mi-asa de dor de tine !"
Asa de tainic tu mi-o spui si dornic, parc-as fi
pribeag pe-un alt pamânt.
Femeie,
ce mare porti în inimà si cine esti ?
Mai cântà-mi înc-o datà dorul tàu,
sà te ascult
si clipele sà-mi parà niste muguri plini,
din care înfloresc aievea - vesnicii.
